


















 |

Micul Prinţ, de
Antoine de Saint-Exupery
Dedicatie -
Lui Leon Werth
Copiilor le cer iertare ca am inchinat aceasta carte unui om mare.
Am un motiv serios: acest om mare e cel mai bun prieten, din cati am
eu pe lume. Mai am un motiv: acest om
mare poate sa priceapa totul, chiar si cartile pentru copiii. Am si
al treilea motiv: acest om mare traieste in Franta, unde sufera de
foame si de frig.
Are multa nevoie de mangaiere. Daca toate motivele infatisate nu
sunt de ajuns, tin ca aceasta carte s-o inchin atunci copilului
de odinioara, caci si acest om mare a fost candva copil. Toti
oamenii mari au fost candva copii. (Dar putini dintre ei isi mai
aduc aminte.) Asa ca
fac aceasta indreptare: Lui Leon Werth, pe cand era el baietel
Capitolul I
Odata,
pe vremea cand aveam eu 6 ani, am dat peste o poza minunata,
intr-o carte despre padurile virgine, numita "Intamplari traite".
Infatisa un sarpe boa, care inghitea o fiara salbatica. Iata
copia acelui desen.
In cartea, aceea se spunea: "Serpii boa isi inghit prada dintr-o
data, fara s-o mai mestece. Pe urma, nu mai sunt in stare sa se
miste si dorm intr-una, timp de sase luni, cat tine mistuitul".
M-am gandit atunci indelung la peripetiile din jungla si am
izbutit sa fac la randu-mi, cu un creion colorat, primul meu
desen. Desenul meu numarul 1. Era asa:
Le-am
aratat oamenilor mari capodopera mea si i-am intrebat daca
desenul acesta ii sperie. Ei mi-au raspuns:
- De ce sa te sperii de-o palarie?
Desenul meu nu infatisa o palarie. Infatisa un sarpe boa care
mistuia un elefant. Am desenat atunci sarpele boa pe dinauntru,
pentru ca astfel sa poata pricepe si oamenii mari. Ei au
intotdeauna nevoie de lamuriri. Desenul meu numarul 2 era asa:
Oamenii
mari m-au sfatuit sa le las incolo de desene cu serpi boa, fie
intregi, fie spintecati, si sa-mi vad mai degraba de geografie,
istorie, de aritmetica si de gramatica. Asa s-a facut ca am
parasit, la varsta de 6 ani, o stralucita cariera de pictor.
Nereusita cu desenul meu numarul 1 si cu desenul meu numarul 2
imi taiase orice curaj. Oamenii mari nu pricep singuri nimic,
niciodata, si e obositor pentru copii sa le tot dea intr-una
lamuriri.
Astfel ca a trebuit sa-mi aleg alta meserie si am invatat sa
conduc avioane. Am zburat mai pretutindeni in lume. Iar
geografia, ce e drept, mi-a fost de mare ajtor. Puteam, dintr-o
data, sa deosebesc China de Arizona. Lucru foarte folositor,
daca te-ai ratacit in timpul noptii.
Asa ca eu, de-a lungul vietii mele, am avut o sumedenie de
legaturi cu o sumedenie de oameni seriosi. Mi-am petrecut multa
vreme printre oamenii mari. I-am cunoscut foarte indeaproape.
Ceea ce nu mi-a prea imbunatatit parerea despre ei.
Cand intalneam pe cate cineva, care-mi parea mai dezghetat la
minte, il puneam la incercare cu ajutorul desenului meu numarul
1, de care niciodata nu m-am despartit. Voiam sa stiu daca avea
o minte intr-adevar patrunzatoare. Numai ca raspunsul era mereu
acelasi: "E o palarie". Atunci eu nu-i mai pomeneam nimic de
serpii boa, nici de padurile virgine, nici de stele. Cautam sa
fiu pe intelesul lui. Stateam cu el de vorba despre bridge,
despre golf, despre politica si despre cravate. Iar el era
incantat ca facuse cunostinta cu un om atat de asezat.
Capitolul II
Asa am trait eu, stingher, fara a avea cu cine sta intr-adevar
de vorba, pana cand, odata, acum 6 ani, am ramas in pana in
pustiul Saharei. Mi se stricase ceva la motor. Si cum nu luasem
cu mine nici un mecanic, nici calatori, ma pregateam sa-ncerc de
unul singur sa duc la bun sfarsit o reparatie anevoioasa. Era,
pentru mine, o chestiune de viata si de moarte. Apa de baut,
abia mai aveam pentru opt zile.
In prima noapte, deci, am dormit acolo, pe nisip, la mii de
leghe departare de orice asezare omeneasca. Eram mai singur
chiar decat e naufragiatul pe o pluta, in mijlocul oceanului.
Asa ca va inchipuiti uimirea mea, cind, deodata, in revarsat de
zori, m-am pomenit ca ma trezeste un glascior ciudat. Rostea:
- Te rog ... deseneaza-mi o oaie!
- Cum?!
- Deseneaza-mi o oaie ...
Am sarit in picioare, ca lovit de trasnet. M-am frecat bine la
ochi. Am privit cu luare-aminte. Si-am vazut un omulet cu totul
nemaipomenit, care ma scruta cu gravitate.
Iata
cel mai bun portret pe care, mai tarziu, am izbutit sa i-l fac.
Desenul meu e insa, bineinteles, mult mai putin fermecator decat
modelul. Nu e vina mea. Oamenii mari, pe cand aveam sase ani, ma
facusera sa-mi pierd orice incredere in cariera mea de pictor si,
in afara de serpi boa intregi si de serpi boa spintecati, nu mai
invatasem sa desenez nimic altceva.
Prin urmare, priveam cu ochi mari de uimire la aratarea aceea.
Nu uitati ca ma uflam la mii de leghe departare de orice taram
locuit. Or, omuletul meu nu parea a fi nici ratacit, nici mort
de oboseala, nici mort de foame, nici mort de sete, nici mort de
frica. Nu avea de loc infatisarea unui copil pierdut in inima
pustiului, la mii de leghe departare de orice taram locuit. Cand,
in sfarsit, am fost in stare sa vorbesc, l-am intrebat:
- Bine, dar ... ce cauti tu aici?
Iar el rosti atunci din nou, incetisor, cerandu-mi parca un
lucru foarte insemnat:
- Te rog ... desenaza-mi o oaie!
In fata unei taine prea coplesitoare, nici nu mai cutezi sa te
impotrivesti. Oricat de nefiresc mi se parea mie lucrul acesta
acolo, la mii de leghe departare de orice asezare omeneasca, si
cu toata primejdia de moarte in care ma aflam, Cod
HTMLVizualizaţi mi-am scos din buzunar stiloul si o foaie de
hartie.
Insa mi-am adus aminte ca studiasem indeosebi geografia, istoria,
aritmetica si gramatica si i-am spus omuletului aceluia (cam
posomorandu-ma) ca nu ma pricepeam sa desenez. El mi-a raspuns :
- Nu-i nimic ... Deseneaza-mi o oaie ...
Cum eu nu mai desenasem o oaie, i-am facut unul dintre desenele
acelea doua, singurele de care ma stiam in stare. Cel cu sarpele
boa intreg. Si-am incremenit, auzind ca omuletul imi spune:
-Nu! Nu! Nu vreau un elefant in pantecele unui sarpe boa! Un
sarpe boa e foarte primejdios, iar un elefant te incurca foarte
mult. La mine-acasa este loc atat de putin. Eu de-o oaie am
nevoie. Deseneaza-mi o oaie!
Asa incat am desenat:
El
s-a uitat cu luare-aminte, apoi:
- Nu! Aceasta este foarte bolnava. Fa-mi alta !
Am
desenat alta:
Prietenul meu a zambit, cu dragalasenie si ingaduinta:
- Numai ca ... vezi si tu ... aceasta nu e oaie, e berbec. are
coarne ...
Am facut prin urmare, desenul din nou.
El
insa mi l-a dat inapoi, ca si pe cele de mai inainte:
- Aceasta-i prea batrana. Eu vreau o oaie care sa traiasca mult.

Atunci, pierzandu-mi rabdarea, deoarece ma zoream sa ma apuc de
demontatul motorului, i-am facut la repezeala desenul urmator:
Si i-am spus, intr-o doara:
- Aceasta este lada! Oaia care-ti trebuie tie se afla inauntru.
Insa am vazut, cu uimire, cum chipul micului meu judecator se
lumineaza:
- Chiar asa mi-o si doream! Crezi ca oaia aceasta are nevoie de
multa iarba?
- De ce ma-ntrebi?
- Pentru ca la mine-acasa este loc atat de putin ...
- Negresit ii va ajunge. Ti-am dat o oaie mititica.
El s-a aplecat asupra desenului:
- Nu chiar asa de mititica ... Ia te uita! A adormit ...
Si iata cum l-am cunoscut pe micul print.
Capitolul III
Mi-a trebuit un timp indelungat pana sa pot pricepe
dincotro venea.Micul print, care imi punea o multime de
intrebari, parea ca niciodata nu le aude pe-ale mele. Nu
m-am lamurit deplin, decat incetul cu incetul si asta
datorita doar unor cuvinte pe care le rostea intamplator.
Asa, de pilda, cand a dat cu ochii de avionul meu (avionul
nu vi-l desenez, e un desen mult prea greu pentru mine), m-a
intrebat:
- Ce bazaconie mai e si asta?
- Nici o bazaconie. Asta zboara.
E un avion. Avionul meu.
Si i-am adus la cunostinta, cu mandrie, ca eu zbor. Atunci
el a strigat:
- Cum! Ai cazut din cer?
- Da! - facui eu, cu modestie.
- O! asta-i buna! ...
Si micul print izbucni intr-un dragalas hohot de ras, care
pe mine ma supara destul de mult. Mie nu-mi place sa rada
nimeni de nenorocirile mele. Apoi, adauga:
- Atunci si tu vii tot din cer! De pe ce planeta esti?
Intrezarind pe loc o licarire in taina care il invaluia,
l-am intrebat numaidecat:
Va sa zica, tu vii de pe o planeta?
El insa nu mi-a dat nici un raspuns. A clatinat incet din
cap, uitandu-se la avionul meu:
Ce e drept, cu asta nici nu poti sa vii prea de departe ...
Si multa vreme se pierdu intr-o visare. Apoi isi scoase oaia
din buzunar si se cufunda in contemplarea comorii sale.
Va inchipuiti cat de mult m-a putut nedumeri crampeiul lui
de marturisire in legatura cu "celelalte planete". M-am
straduit, de aceea, sa aflu mai departe:
- Dincotro vii tu, prichindelule? Unde e "acasa la tine"?
Unde vrei tu sa-mi duci oaia?
El mi-a raspuns, dupa o tacere ingandurata:
- E bine ca mi-ai dat si-o lada, astfel va avea si ea o casa
peste noapte.
- Sigur ca da. Si daca esti cuminte, am sa-ti dau si-o funie,
ca s-o legi in timpul zilei. Si-un tarus.
Propunerea aceasta, dupa cate mi se paru, il mira pe micul
print:
- Sa o leg? Ce idee nastrusnica!
- Pai, daca nu o legi, se duce cine stie unde si se pierde
...
Si din nou prietenul meu izbucni intr-un hohot de ras:
- Si unde-ai vrea tu sa se duca?
- Oriunde. Drept inainte ...
Micul print rosti atunci cu multa seriozitate:
- Nu-i nimic. La mine-acasa e atat de putin loc!
Si, cuprins de-o usoara melancolie, adauga:
- Drept inainte nu poti merge prea departe ...
Capitolul IV
Aflasem inca un lucru foarte insemnat: anume ca planeta
lui de bastina abia de intrecea marimea unei case!
Ceea ce nu prea avea cum sa ma mire.Stiam bine ca inafara de
marile planete, ca : Pamantul, Jupiter, Marte, Venus, carora
li s-a dat cate un nume, pe lume se mai afla o puzderie de
alte planete, uneori atat de mici, incat numai anevoie le
poti zari cu telescopul. Cand un astronom descopera vreuna
dintre ele, ii da, in loc de nume, un numar. Asa, de pilda,
el ii zice: "Asteroidul 3251".
Am temeinice motive sa cred ca planeta de pe care venea
micul print era asteroidul B-612. Acest asteroid nu a fost
zarit decat o singura data, cu telescopul, in 1909, de catre
un astronom turc.
El
a facut atunci, cu prilejul unui Congres International de
Astronomie, o mare demonstratie a descoperirii sale. Nimeni
insa nu i-a dat crezare, din pricina hainelor pe care le
purta.
Asa sunt oamenii mari.
Din fericire pentru faima asteroidului B-612, un dictator
turc porunci poporului sau, sub pedeapsa cu moartea, sa se
imbrace ca europenii. Astronomul a mai facut o demonstratie,
in 1920, imbracat de asta data intr-un frac foarte elegant.
Si toata lumea, acuma, a fost de aceeasi parere cu el.
Daca
v-am povestit aceste amanunte cu privire la asteroidul B-612
si daca v-am destainuit numarul lui, am facut-o din pricina
oamenilor mari. Oamenilor mari le plac cifrele.Cand le
vorbiti despre un nou prieten, ei niciodata nu va pun
intrebari asupra lucrurilor cu adevarat insemnate. Nu va
intreaba niciodata; "Ce sunet are glasul lui?" Ce jocuri ii
plac lui mai mult? Face el colectie de fluturi?" Ci intreaba:
"Cati ani are? Cati frati are? Cate kilograme cantareste?
Cat castiga tatal lui?" Numai atunci cred ei ca il cunosc.
Daca le spuneti oamenilor mari: "Am vazut o casa frumoasa,
din caramizi trandafirii, cu muscate la ferestre si cu
porumbei pe acoperis" ..., ei nu sunt in stare sa-si
inchipuie cum arata o asemenea casa.
Lor trebuie sa le spuneti: "Am vazut o casa, care costa o
suta de mii de franci". "Ce frumoasa e!" vor exclama atunci.
Tot asa, daca le spuneti: "Drept marturie ca micul print a
existat intr-adevar sta faptul ca el era o fiinta
incantatoare, ca radea si ca-si dorea o oaie. Cand cineva
isi doreste o oaie, e o marturie ca exista", ei vor ridica
din umeri si vor socoti ca nu santeti decat niste copii! Dar
daca le spuneti: "Planeta de pe care venea el e asteroidul
B-612", atunci va vor crede si va vor lasa in pace cu
intrebarile lor. Asa sunt ei. Nu trebuie sa le-o luati in
nume de rau. Copiii se cuvine sa fie ingaduitori cu oamenii
mari.
Fireste insa ca noua, celor care stim ce-nseamna viata putin
ne pasa de cifre! Mi-ar fi placut si mie sa incep aceasta
povestire-n felul basmelor. Mi-ar fi placut sa spun asa:
"A fost odata un mic print, care traia pe o planeta doar cu
putin mai mare decat el si care avea nevoie de un prieten
..."
Astfel, acelora care stiu ce-nseamna viata, totul le-ar fi
aparut cu mult mai plin de adevar.
Caci mie nu-mi place sa-mi citeasca nimeni cartea in chip
usuratic. O mare amaraciune ma cuprinde, in timp ce
povestesc aceste amintiri. Sunt sase ani de cand prietenul
meu, luandu-si oaia, a plecat. Daca incerc sa-l zugravesc
aici, e pentru ca nu vreau sa-l uit. E un lucru trist sa
uiti un prieten. Nu oricine a avut un prieten. Si s-ar putea
sa ajung asemeni oamenilor mari, care nu se mai gandesc
decat la cifre. Asa ca iata inca un motiv pentru care mi-am
cumparat o cutie cu vopsele si creioane. E greu, la varsta
mea, sa te apuci de desenat, cand niciodata n-ai mai
incercat sa desenezi nimic, inafara de un sarpe boa intreg
si de un sarpe boa spintecat, la varsta de sase ani! Nu sunt
insa tocmai sigur ca voi izbuti. Cate un desen, mai treaca -
mearga, in altul nu mai seamana de fel. Mai gresesc cate
putin si cand e vorba de inaltime. Micul print, aici, este
prea mare. Dincoace, prea mic. Sovai, de asemeni, cand ajung
la culoarea vesmintelor sale. Incerc atunci asa, incerc
altminteri, cand mai bine, cand mai rau. Voi mai gresi, apoi,
in privinta anumitor amanunte mai de seama. Dar asta trebuie
sa mi-o iertati. Prietenul meu nu dadea niciodata lamuriri.
Credea, poate, ca-i seman. Eu insa, din nefericire, nu sunt
in stare sa deslusesc oile prin scandura lazilor. Poate sunt
intrucatva asemeni oamenilor mari. Trebuie sa fi imbatranit
si eu.
Capitolul V
Descopeream in fiecare zi cate ceva in legatura cu
planeta, cu plecarea si calatoria lui. Lucrul acesta se
petrecea incetul cu incetul, pe masura ce-i scapa
intamplator cate un gand. Astfel am ajuns, in cea de-a treia
zi, sa aflu de napasta baobabilor.
A fost tot datorita oii, caci deodata micul print m-a
intrebat, cuprins parca de o mare indoiala:
- E adevarat, nu-i asa, ca oile mananca copacei?
- Da. E adevarat.
- Aha! Imi pare bine.
Nu intelegeam de ce era atat de important ca oile sa manance
copacei. Dar micul print adauga:
- Atunci inseamna ca mananca si baobabi?
I-am explicat micului print ca baobabii nu sunt copacei, ci
niste arbori cat bisericile de mari si ca, daca ar lua cu el
chiar si o intreaga turma de elefanti, turma aceasta tot nu
i-ar putea veni de hac nici macar unui singur baobab.
Ideea cu turma de elefanti il facu pe micul print sa rada :
- Ar trebui pusi unii peste altii ...
Insa
de indata zise, cu intelepciune:
- Baobabii, inainte de a creste mari, incep prin a fi mici.
- Chiar asa! Dar de ce vrei tu ca oile sa manace puieti de
baobabi?
El mi-a raspuns: "Pai dar! Vezi bine!" ca si cand ar fi fost
vorba despre un lucru foarte limpede. Si a trebuit sa-mi pun
mintea la grea incercare pentru ca sa aflu singur dezlegarea.
Si, intr-adevar, pe planeta micului print se gaseau, ca pe
toate planetele, si ierburi bune si ierburi rele.
Prin urmare, seminte bune si seminte rele de ierburi rele.
Numai ca semintele n-ai cum sa le vezi. Ele dorm in tainita
pamantului, pana cand i se nazare cate uneia sa se trezeasca.
Atunci incepe sa se intinda si scoate la soare, mai intai cu
sfiiciune, un firicel plin de farmec si nevatamator.
Daca
e vorba de un fir de ridiche sau de un trandafir, il poti
lasa sa creasca-n voia lui. Dar daca e vorba despre o planta
rea, trebuie sa smulgi numaidecat aceasta planta, chiar din
clipa in care ai descoperit-o. Or, pe planeta micului print
se aflau niste seminte ingrozitoare ... seminte de baobab.
Pamantul planetei era plin de ele. Or, de un baobab, daca
prinzi de veste prea tarziu, nu te mai poti descotorosi
niciodata. Napadeste intreaga planeta.
O strapunge cu radacinile. si daca planeta este prea mica,
si daca baobabii sunt prea multi, o fac sa sara-n aer.
- E ceva ce tine de disciplina, mi-a spus mai apoi micul
print. Dupa ce te-ai dichisit de dimineata, trebuie sa
dichisesti cu grija si planeta. Trebuie sa te straduiesti sa
smulgi intotdeauna baobabii, de indata ce-i deosebesti de
copaceii de trandafir, cu care se aseamana mult, cand sunt
foarte tineri. E o treaba plicticoasa, dar foarte usoara.
Si, intr-una din zile, m-a povatuit sa-mi dau silinta si sa
fac un desen frumos, cu ajutorul caruia lucrul acesta sa le
intre bine in cap copiilor de pe meleagurile mele.
"Daca vor calatori candva - imi spunea el - s-ar putea sa le
fie de folos. Uneori, de lasi o treaba pentru mai tarziu,
nu-i nici o paguba. Cand insa este vorba despre baobabi,
intotdeauna se intampla o groaznica nenorocire. Stiam undeva
o planeta, locuita de un trandav. Nu luase seama la trei
copacei ..."
Iar eu sub indrumarile micului print, am desenat aceasta
planeta. Mie, unuia, nu prea imi place sa fac pe moralistul.
Insa primejdia baobabilor e atat de putin cunoscuta si
neajunsurile care il pandesc pe acela ce s-ar rataci pe un
asteroid sunt atat de mari, incat de asta data, ma abat de
la tacerea mea. Si spun: "Copii! Fiti atenti la baobabi!"
Doar
de aceea m-am trudit atata cu acest desen, ca sa le dau de
veste prietenilor mei ca-i paste o primejdie pe langa care
trec de multa vreme, ca si mine, fara sa-si dea seama.
Povata merita aceasta osteneala. Poate va veti pune
intrebarea: "Oare de ce in cartea aceasta nu se gasesc si
alte desene, la fel de marete, ca desenul cu baobabii?"
raspunsul este foarte simplu: Am incercat, dar nu am izbutit.
Cand am desenat baobabii, am fost insufletit de simtamantul
ca nu e nici o clipa de pierdut.
Capitolul VI
O! print micut, descopeream asa, putin cate putin, taina
micii si insinguratei tale vieti. Timp indelungat tu n-avusesesi,
ca sa te desfeti, decat farmecul apusurilor de soare. un
proaspat amanunt, pe care l-am aflat in cea de-a patra zi,
de dimineata, cand mi-ai spus:
- Tare mult imi plac apusurile soarelui. Haidem sa vedem un
apus de soare ...
- Dar trebuie sa asteptam ...
- Ce sa asteptam?
- Sa asteptam ca soarele s-apuna.
La inceput ai fost nedumerit, apoi ai ras de tine insuti.Si
mi-ai spus:
- Mereu ma cred la mine-acasa!
Intr-adevar. Cand in Statele Unite e amiaza, soarele, o stie
toata lumea, apune peste Franta. Ar fi de-ajuns, dac-ai
putea sa mergi intr-un minut in Franta, ca sa privesti
apusul soarelui. Din nefericire, Franta-i prea departe. Insa
tu, pe atat de micuta ta planeta, n-aveai decat sa te muti
doar cativa pasi cu scaunul. Si, ori de cate ori doreai,
priveai apusul soarelui ...
-
Intr-o zi, am vazut cum asfinteste soarele de patruzeci si
trei de ori!
Si ai adaugat, putin dupa aceea:
- Stii ... cand esti trist, iti place sa privesti apusul
soarelui ...
- Erai deci trist in ziua celor patruzeci si trei de
asfintituri?
Dar micul print nu mi-a raspuns.
Capitolul VII
In cea de-a cincea zi, tot datorita oii, mi se dezvalui
si aceasta taina din viata micului print. Deodata, fara nici
o pregatire, el mi-a pus o intrebare, rod al unor ganduri
multa vreme framantate in tacere:
- O oaie, daca mananca copaceii, mananca si florile?
- O oaie mananca tot ce nimereste.
- Chiar si florile cu spini?
- Da. Chiar si florile cu spini.
- Atunci, spinii la ce folosesc?
Nu stiam. Eram, in clipa aceea foarte ocupat cu motorul meu,
ma cazneam cu desurubatul unui bulon din cale-afara de
intepenit. Ma cuprinsese ingrijorarea, caci pana se dovedea
deosebit de grava, iar apa de baut, imputinandu-se mereu, ma
facea sa ma tem de tot ce poate fi mai rau.
- Spinii, atunci, la ce folosesc?
Micul print, de vreme ce punea o intrebare, nu renunta
niciodata la ea. Necajit din pricina bulonului, i-am spus si
eu ce mi-a trecut prin minte:
- Spinii nu folosesc la nimic. Sunt o curata rautate din
partea florilor!
- Vai!
Insa, dupa o tacere, mi-a strigat, cu un fel de dusmanie
parca:
- Nu te cred! Florile-s plapande. Sunt nestiutoare. Isi fac
si ele curaj cum pot. Se cred grozave cu spinii lor ...
Nu
i-am raspuns nimic. In clipa aceea, tocmai imi spuneam: "Daca
bulonul asta se mai incapataneaza mult, ii dau una cu
ciocanul, de-l faram!" Micul print din nou ma turbura din
gandurile mele:
- Si tu crezi ca florile ...
- Ba de loc! Ba de loc! Nu cred nimic! Ti-am spus ce mi-a
trecut prin minte! Eu, unul, ma indeletnicesc cu treburi
serioase!
El s-a uitat incremenit la mine:
- Cu treburi serioase!
Ma vedea asa, cu ciocanul in mana si cu degetele negre de
ulei, aplecat asupra unui lucru care lui i se parea foarte
urat.
- Vorbesti intocmai ca oamenii mari!
Cuvintele acestea ma facura sa ma rusinez putin. El insa,
neindurator, adauga:
- Toate le incurci ... toate le amesteci!
Era, intr-adevar, foarte suparat. Suvitele-i de aur tremurau
in vant:
- Stiu undeva o planeta, pe care se afla un Domn roscovan.
El n-a mirosit niciodata o floare. N-a privit niciodata o
stea. N-a iubit pe nimeni niciodata. N-a facut nimic altceva,
totdeauna, decat socoteli. Si toata ziua spune, ca si tine:
"Eu sunt un om serios! Eu sunt un om serios!" si nu mai
poate de trufie. Acela insa nu e om, e o ciuperca!
- O ce?
- O ciuperca!
Micul print se facuse palid de manie.
- De milioane de ani, florile-si fauresc spini.
Cu toate acestea, oile, de milioane de ani, mananca florile.
Si oare nu e un lucru serios, cand vrei sa intelegi de ce-si
dau ele atata osteneala sa-si faureasca niste spini care nu
le folosesc la nimic? Nu e importanta batalia dintre oi si
flori? Nu e ea mai serioasa si mai importanta decat
socotelile unui Domn gras si roscovan? Si daca, undeva, eu
stiu o floare care-n lume n-are seaman si care nu traieste-n
alta parte decat numai pe planeta mea, si daca intr-o buna
dimineata o oaie mititica e in stare sa o nimiceasca, asa,
dintr-o lovitura, fara sa-si dea seama de ceea ce face, nici
acesta nu-i un lucru important?
Se imbujora-n obraji, pe urma spuse mai departe:
- Cand cineva a indragit o floare cum numai una singura se
afla in milioanele si milioanele de stele, lucrul acesta e
de-ajuns pentru ca el, privindu-le sa fie fericit. "Floarea
mea, isi spune el, e undeva, acolo ..." Dar daca oaia ii
mananca floarea, pentru el atunci e ca si cum, dintr-o data,
toate stelele s-ar stinge! Si nici asta nu e important!
N-a mai putut rosti nici un cuvant. A izbucnit in hohote de
plans. Se asternuse noaptea. Eu imi lasasem sculele deoparte.
Putin imi mai pasa acuma de ciocan, de bulon, de sete si de
moarte. Pe o stea, pe o planeta, pe planeta mea, Pamantul,
se afla un print micut, care trebuia alinat. L-am luat in
brate. L-am leganat. am vorbit cu el:
- Floarea pe care ai indragit-o nu e in nici o primejdie ...
Am sa-ti desenez o botnita pentru oaia ta ... Florii am sa-i
desenez o armura ... Am sa ...
Nu prea stiam ce sa-i spun. Ma simteam tare neindemanatic.
Nu stiam cum sa-l impac, cum sa-i mai intru in voie ...
Intr-atat de tainic e taramul lacrimii.
Capitolul VIII
Aveam in scurta vreme sa cunosc aceasta floare mai in
amanunt. Pe planeta micului print crescusera dintotdeauna
flori ca toate florile, impodobite doar cu o singura cununa
de petale, si care se multumeau cu foarte putin loc, si care
nu suparau pe nimeni. Rasareau de dimineata, printre ierburi
si pe urma, seara, se stingeau. Aceasta insa incoltise intr-o
zi dintr-o samanta adusa de nu se stie unde, iar micul print
luase foarte indeaproape seama la cresterea mladitei celei
noi, care nu se asemuia intru nimic cu celelalte mladite. Se
putea sa fie un nou soi de baobab! Copacelul insa, la putin
vreme, se opri din crestere si prinse-a fauri o floare.
Micul print, vazand bobocul urias ce se implinea sub ochii
lui, simtea ca trebuie sa se iveasca dinlauntru o minune de
faptura; insa floarea, dornica de a fi cat mai frumoasa nu
mai ispravea, la adapostul incaperii sale verzi, cu
pregatirile. Isi alegea culorile cu grija. Se imbraca pe
indelete, potrivindu-si petalele una cate una. Nu voia sa se
infatiseze mototolita, ca macii. Nu voia sa se arate decat
in deplina stralucire a frumusetii sale. Ei, bine, da! era
foarte cocheta! Gateala ei cea tainica tinuse astfel zile si
zile de-a randul. Si iata dupa aceea ca, intr-o dimineata,
chiar la rasaritul soarelui, s-a ivit si dumneaei.
Si tocmai ea, care atat de mult se trudise, a cascat si-a
zis:
- Vai! abia m-am trezit ... Te rog sa ma ierti ... N-am
apucat nici sa ma pieptan ...
Micul print atunci nu-si mai putu stapani admiratia:
- Cat sunteti de frumoasa!
- Nu-i asa? i-a raspuns cu gingasie floarea. Si m-am nascut
o data cu soarele ...
Micul print descoperi ca floarea aceasta nu prea stia ce-i
modestia, insa era atat de tulburatoare!
- Mi se pare ca e ora micului dejun - adaugase ea numaidecat
- de-ai avea bunatatea sa te gandesti si la mine ...
Si
micul print, fastacit, ducandu-se in cautarea unei
stropitori de apa proaspata, ospatase floarea.
Astfel ajunsese ea sa-l chinuiasca, in curand, cu vanitatea
ei nitel banuitoare. Asa, de pilda, intr-o zi, pe cand ii
vorbea despre cei patru spini ai sai, i-a spus micului
print:
- N-au decat sa pofteasca tigrii, cu ghearele lor!
- Pe planeta mea nu-s tigrii - i-a spus micul print - s-apoi
tigrii nu mananca iarba.
- Eu nu sunt o iarba - i-a raspuns cu gingasie floarea.
- Te rog sa ma ierti ...
- N-am nici o frica de tigri, dar mi-e groaza de curent. N-ai
avea cumva un paravan?
"Groaza de curent ... nici o pricopseala pentru o planta -
s-a gandit micul print. Floarea aceasta e tare sucita ..."
- Sa ma acoperi, seara, cu un clopot de sticla. E foarte
frig aici, la dumneata. esti rau asezat. Acolo, de unde vin
eu ...
Aici insa s-a oprit. Ea venise in chip de samanta. Nu avea
de unde sa stie cum era pe alte taramuri.Rusinata ca se
daduse de gol cu o minciuna urzita atat de stangaci, a tusit
de cateva ori, ca sa arunce vina asupra micului print:
- Si paravanul ...?
- M-as fi dus sa-l caut, dar vorbeai cu mine!
Ea atunci isi inteti tusea, pentru ca el sa se simta totusi
cuprins de remuscari.
Astfel micul print, in ciuda bunavointei si-a iubirii sale,
isi pierduse curand increderea in ea. Pusese pret pe niste
vorbe fara de insemnatate si ajunsese foarte nefericit.
- Nu trebuia sa-mi pun mintea cu ea - mi-a marturisit el
intr-o zi. Nu trebuie sa-ti pui niciodata mintea cu florile.
Trebuie doar sa le privesti si sa le mirosi. Floarea mea
inmiresma planeta, insa eu n-am stiut sa ma bucur de lucrul
acesta. Povestea aceea cu ghearele, care m-a necajit atat de
mult, trebuia sa ma induioseze ...
Mi-a mai marturisit:
- N-am fost in stare sa pricep nimic pe-atunci! trebuia sa o
judec dupa fapte, nu dupa vorbe. Mireasma ei ma imbata si ma
insenina. N-ar fi trebuit sa fug de-acasa niciodata! Trebuia
ca, dincolo de bietele ei siretlicuri, sa-i presimt duiosia.
Florile sunt atat de ciudate! Dar eram prea tanar, ca sa
stiu cum s-o iubesc.
Capitolul IX
Cred ca el, cand a fugit de-acasa, s-a slujit de
pribegirea unor pasari calatoare. In dimineata plecarii, a
facut mare randuiala pe planeta. A curatat cu grija
hornurile vulcanilor incinsi. Avea doi vulcani incinsi.
Tocmai potriviti, spre a-si incalzi gustarea de dimineata.
Mai avea si un vulcan stins. Insa, dupa cum spunea: "Nu se
stie niciodata!" Asa incat a curatat deopotriva si vulcanul
stins. Vulcanii, daca sunt bine curatati, ard domol si
linistit, fara eruptii. Eruptiile vulcanice sunt ca focurile
care rabufnesc pe horn. De buna seama, noi, cei de pe Pamant,
suntem mult prea marunti pentru a ne curata vulcanii. De
aceea ne si pricinuiesc o multime de neajunsuri.
Micul print, cuprins de-o usoara tristete, smulse apoi si
ultimii puieti de baobab. El credea ca nu se va intoarce
niciodata. Toate aceste obisnuite treburi i se parura insa,
in dimineata aceea, nespus de dragi. Iar pe cand stropea,
pentru cea din urma oara, floarea, si se pregatea sa o puna
la adapost sub clopotu-i de sticla, se pomeni ca-i vine-a
plange.
- Ramai cu bine - ii spuse florii.
Ea insa nu-i
raspunse.
- Ramai cu bine - spuse el din nou.
Floarea tusi. dar nu din pricina racelii.
- Am fost o proasta - ii zise ea in cele din urma. Iti cer
iertare. Cauta de fii fericit.
El se mira ca nu-l mai dojeneste. Ramase locului,
descumpanit, cu clopotul de sticla in mana. Nu stia ce sa
mai creada despre aceasta blandete.
- Ei bine, da, te iubesc - zise floarea. Tu n-ai stiut nimic,
e vina mea. Asta n-are nici o importanta. dar si tu ai fost
la fel de prost ca mine. Cauta de fii fericit ... Lasa
clopotul de sticla-n pace. Nu mai am nevoie de el ...
- Bine, dar vantul ...
- Nu sunt chiar atat de racita ... Aerul proaspat al noptii
are sa-mi priasca. Eu sunt o floare ...
- Bine, dar fiarele ...
- Trebuie totusi sa rabd vreo doua-trei omizi, daca vreau sa
aflu cum arata fluturii. Pare-se c-ar fi ceva nespus de
frumos. Altminteri, cine sa mai treaca pe la mine? Tu, unul,
ai sa fii departe ... Cat despre fiare, n-am nici o frica.
Am ghearele mele.
Si-i arata, cu nevinovatie, cei patru spini ai sai. Apoi
adauga:
- Nu mai taragana atata, e plicticos! Te-ai hotarat sa pleci.
Du-te!
Caci nu voia ca el s-o vada plangand. Atat era de mandra
floarea ...
Capitolul X
Se afla prin partile asteroizilor 325, 326, 327, 328,
329 si 330. asa incat se apuca sa-i viziteze, ca sa-si caute
de lucru pe acolo si ca sa se mai instruiasca.
Pe cel dintai asteroid traia un rege. Regele
sedea,invesmantat in purpura si in hermina, pe un tron
lipsit de orisice podoaba, dar in acelasi timp maret.
- A! Iata un supus! striga regele, cand il zari pe micul
print.
Si micul print se intreba:
- Cum poate oare sa ma recunoasca, daca niciodata nu m-a mai
vazut?
El nu stia ca lumea, pentru regi, e un lucru foarte simplu.
Oamenii sunt, toti, niste supusi.
- Vino mai aproape, sa te vad mai bine - ii spuse regele,
deosebit de mandru ca e rege pentru cineva.
Micul
print cauta cu privirea un loc, ca sa se aseze, dar falnica
hlamida de hermina incurca intreaga planeta. Ramase, de
aceea, in picioare si, obosit cum era, incepu sa caste.
- Datina la curte nu ingaduie sa casti cand e regele de fata
- ii spuse monarhul. Nu-ti dau voie sa casti.
- Nu ma pot opri - raspunse micul print fastacit. Vin de la
drum lung si sunt nedormit ...
- Daca e asa - zise regele - iti poruncesc sa casti! De ani
de zile n-am mai vazut pe nimeni cascand.
Cascatul e o raritate pentru mine. Haide! mai casca. E o
porunca.
- Mi-e rusine ... nu mai pot ... - rosti micul print, rosind.
- Hm! Hm! facu regele. Daca e asa, iti ... poruncesc ba sa
casti, ba sa ...
Se cam balbaia, si parea ca-i foarte suparat.
Caci regele tinea cu strasnicie ca nimeni sa nu-i incalce
autoritatea. El nu ingaduia nesupunerea. Era un monarh
absolut. Fiind insa foarte cumsecade, nu dadea decat porunci
chibzuite.
"Daca eu i-as porunci - avea obiceiul sa spuna - daca eu i-as
porunci unui general sa se prefaca intr-o pasare de mare si
daca generalul nu s-ar supune, n-ar fi vina generalului. Ar
fi vina mea."
- As putea sa ma asez? cauta sa afle, cu sfiala, micul
print.
- Iti poruncesc sa te asezi! raspunse regele, tragand cu
maretie o pulpana a hlamidei sale de hermina.
Micul print avea insa, o nedumerire. Planeta era mica de
tot. atunci, peste cine domnea regele.
- Maria ta - zise el ... Cer iertare ca intreb ...
- Iti poruncesc sa intrebi! se grabi sa spuna regele.
- Maria ta ... peste cine domnesti?
- Peste tot - raspunse regele, cu aerul cel mai firesc.
- Peste tot?
Regele, cu un semn usor, ii arata planeta lui, celelalte
planete si stelele.
- Peste toate acestea? zise micul print.
- Peste acestea toate! raspunse regele.
Caci el nu era numai un monarh absolut, era si un monarh
universal.
- Si stelele te-asculta?
- De buna seama - zise regele. Numaidecat m-asculta. Eu nu
ingadui nesupunerea.
Asemenea atotputernicie il minuna pe micul print. Daca si el
ar fi avut-o, ar fi putut sa priveasca, nu doar patruzeci si
patru, ci saptezeci si doua, sau chiar o suta, sau chiar
doua sute de apusuri de soare, intr-o singura zi, fara a mai
fi nevoit sa-si mute scaunul din loc! si fiindca la
amintirea micii lui planete parasite il cam incerca
tristetea, cuteza a-i cere regelui sa-i faca un hatar:
- As vrea sa vad un asfintit de soare ... Fa-mi aceasta
placere ... Porunceste-i soarelui sa asfinteasca ...
- Daca eu i-as cere unui general sa zboare din floare in
floare, asemeni unui fluture, ori sa scrie o tragedie, ori
sa se prefaca intr-o pasare de mare, si daca generalul nu
mi-ar indeplini porunca, cine-ar fi de vina? El sau eu?
- Maria ta ar fi - zise cu hotarare micul print.
- Intocmai. Trebuie sa ceri de la fiecare numai ceea ce
poate fiecare sa dea - spuse mai departe regele.
Autoritatea se bizuie, inainte de orice, pe ratiune. daca-i
poruncesti poporului tau sa se azvarle in mare, el se va
razvrati. am dreptul de a cere supunere, pentru ca poruncile
mele sunt intelepte.
- Si asfintitul meu de soare? ii aminti micul print, care,
de vreme ce punea o intrebare, nu uiat niciodata de ea.
- Vei avea si-un asfintit de soare. Voi da aceasta porunca.
Cunoscand insa legile ocarmuirii, voi astepta pana cand
imprejurarile vor fi prielnice.
- Si asta cam pe cand va fi? vru sa afle micul print.
- Hm! Hm! raspunse regele, care incepu sa caute intr-un
calendar gros. Hm! Va fi pe la ... pe la ... va fi
asta-seara, pe la ora sapte si patruzeci de minute! Si vei
vedea cat sunt de ascultat.
Micul print incepu sa caste. Ii parea rau dupa apusul de
soare. Si apoi, se si cam plictisea.
- Nu mai am nici o treaba pe-aici - ii spuse regelui. Am sa
plec mai departe!
- Nu pleca - zise regele, care era nespus de mandru ca are
un supus. Nu pleca, te fac ministru!
- Ce fel de ministru?
- Al ... al justitiei!
- Dar n-am pe cine judeca aici!
- Nu se stie - zise regele. Inca nu mi-am strabatut regatul
tot. eu sunt foarte batran, loc pentru caleasca n-am, si
ostenesc daca umblu pe jos.
- Ei! Dar am vazut chiar eu - zise micul print, aplecandu-se,
ca sa mai arunce o privire de partea cealalta a planetei.
Nici acolo nu e nimeni ...
- Te vei judeca, atunci, pe tine insuti - spuse regele. E
lucrul cel mai greu. A te judeca pe tine insuti e mult mai
greu decat a-l judeca pe altul. Daca ajungi sa te judeci cum
trebuie, inseamna ca esti intr-adevar un intelept.
- Eu - zise micul print - as putea sa ma judec pe mine
insumi oriunde m-as afla. Nu-i nevoie sa raman aici.
- Hm! Hm! - zise regele - cred ca pe planeta mea se afla
undeva un guzgan batran. Il aud noaptea. Ai putea sa-l
judeci pe acest batran guzgan. Il vei condamna din cand in
cand la moarte. Astfel, viata lui va atarna de felul in care
tu vei imparti dreptatea ... Sa-l gratiezi insa de fiecare
data, ca sa-l ai mereu. Nu e decat unul.
- Mie - raspunse micul print - nu-mi place sa condamn la
moarte, si cred ca am sa plec.
- Nu! zise regele.
Insa micul print, incheind cu pregatirile de plecare, nu voi
sa-l mahneasca de fel pe batranul monarh:
- Daca maria ta ar dori sa ma supun numaidecat, mi-ar putea
da o porunca inteleapta. Mi-ar putea porunci, de pilda, sa
plec intr-un minut. Mi se pare ca imprejurarile sunt
prielnice ...
Cum regele nu-i dadu nici un raspuns, mai intai micul print
sovai, apoi, cu un oftat, porni la drum.
- Te fac ambasadorul meu! se grabi atunci sa strige regele.
Era plin de maretie si de autoritate.
"Ciudati mai sunt oamenii mari!" isi spuse micul print,
continuandu-si calatoria.
Capitolul XI
Pe cea de a doua planeta traia un vanitos:
- Aha! Aha! Iata, vine un admirator! striga inca de departe
vanitosul, de indata ce-l zari pe micul print.
Caci, pentru vanitosi, oamenii ceilalti nu sunt decat niste
admiratori.
- Buna ziua - zise micul print. Nostima palarie mai aveti.
- Pentru salut - raspunse vanitosul. Salut cu ea, cand ma
aclama. Din nefericire pe aici nu trece nimeni niciodata.
- A, da?! facu micul print, care nu intelegea.
- Loveste-ti palmele una de alta - il sfatui atunci
vanitosul.
Micul print isi lovi palmele una de alta. vanitosul saluta
cu modestie, ridicandu-si palaria.
"E
mai cu haz aici decat la rege" - isi zise micul print. Si
iarasi incepu sa-si loveasca palmele una de alta. Vanitosul
iarasi incepe sa salute, ridicandu-si palaria.
Dupa ce trecura astfel cinci minute, pe micul print il obosi
monotonia jocului.
- Si, pentru ca palaria sa cada la loc - intreba el, ce-ar
fi de facut?
Vanitosul insa nu-l auzi. Vanitosii nu aud niciodata decat
laudele.
- Ma admiri intr-adevar atat de mult? il intreba el pe micul
print.
- Ce inseamna "a admira"?
- A admira inseamna a recunoaste ca eu sunt omul cel mai
frumos, cel mai bine imbracat, cel mai bogat si cel mai
inteligent de pe planeta.
- Dar tu esti singur pe planeta ta!
- Fa-mi aceasta placere. Admira-ma totusi!
- Te admir - zise micul print, ridicand usor din umeri - dar
la ce iti poate folosi lucrul acesta?
Si micul print pleca.
"Oamenii mari, de buna seama, sunt tare ciudati" - isi spuse
el cu nevinovatie, continuandu-si calatoria.
Capitolul XII
Pe planeta urmatoare traia un betiv. Vizita fu aici
foarte scurta, insa il cufunda pe micul print intr-o adanca
amaraciune.
- Ce faci acolo? ii spuse betivului, pe care il gasi sezand
tacut in fata unei gramezi de sticle goale si a unei gramezi
de sticle pline.
- Beau - raspunse betivul, cu un aer jalnic.
- Si, de ce bei? il intreba micul print.
- Ca sa uit - raspunse betivul.
- Ce sa uiti? il cerceta micul print, caruia i se si facuse
mila de el.
- Ca sa uit ca mi-i rusine - marturisi betivul, lasandu-si
capul in jos.
- Si de ce ti-i rusine? intreba micul print, dorind sa-i
vina in intr-ajutor.
- Rusine ca beau - incheie betivul, care se fereca pe
totdeauna in tacerea lui.
Si micul print se duse, naucit.
"Oamenii
mari, de buna seama, sunt foarte, foarte ciudati" - isi
spunea el, continuandu-si calatoria.
Capitolul XIII
Cea de-a patra planeta era a unui businessman. omul
acesta era atat de ocupat, incat nici macar nu-si inalta
capul cand sosi micul print.
- Buna ziua - spuse micul print. Vi s-a stins tigara.
- Trei si cu doi fac cinci. Cinci si cu sapte, doisprezece.
Doisprezece si cu trei, cincisprezece. Buna ziua.
Cincisprezece si cu sapte, douazeci si doi. Douazeci si doi
si cu sase, douazeci si opt. N-am timp s-o aprind.
Douazeci si sase si cu cinci, treizeci si unu. Uff! Face,
deci, cinci sute unu milioane, sase sute douazeci si doua de
mii, sapte sute treizeci si una.
- Cinci sute de milioane de ce?
- Hai? Tot aicea esti? Cinci sute de milioane de ... nu mai
stiu ... Am atata treaba! Eu sunt un om serios, nu ma tin de
baliverne! Doi si cu cinci, sapte ...
- Cinci sute de milioane de ce? starui micul print, care in
viata lui nu renuntase la o intrebare, o data ce-o pusese.
Businessmanul
isi inalta capul:
- In cincizeci si patru de ani, de cand traiesc pe planeta
asta, n-am fost deranjat decat in trei randuri.
Prima oara, acum douazeci si doi de ani, cand a picat,
Dumnezeu stie de unde, un carabus. Facea un zgomot
ingrozitor si am gresit de patru ori la o adunare. A doua
oara, acum unsprezece ani, din pricina unei crize de
reumatism. Eu nu fac miscare. Nu am timp de hoinareala. Sunt
un om serios! A treia oara ... iaca-t-o! Cum ziceam, cinci
sute de milioane ...
- Milioane de ce?
Businessmanul intelese ca nu era nici o nadejde sa fie lasat
in pace:
- Milioane de lucruri din acelea marunte, care se vad
cateodata pe cer.
- Muste?
- Ba nu, marunte si care stralucesc.
- Albine?
- Ba nu. Marunte, aurii si care-i fac pe alde pierde-vara sa
viseze. Eu insa sunt un om serios! Nu am timp de visuri.
- Aha! Stele.
- Chiar asa. Stele.
- Si ce faci cu cinci sute de milioane de stele?
- Cinci sute unu milioane sase sute douazeci si doua de mii
sapte sute treizeci si una. Eu sunt un om serios, un om
precis.
- Si ce faci cu stelele acestea?
- Ce fac cu ele?
- Da.
- Nimic. Le stapanesc.
- Esti stapanul stelelor?
- Da.
- Dar abia am cunoscut un rege, care ...
- Regii nu stapanesc. Ei "domnesc". E cu totul altceva.
- Si la ce-ti foloseste daca esti stapanul stelelor?
- Imi foloseste ca sa fiu bogat.
- Si la ce-ti foloseste daca esti bogat?
- Ca sa cumpar alte stele, cand cineva le descopera.
"Asta - isi zise micul print - gandeste cam ca betivanul meu".
Ii mai puse totusi cateva intrebari:
- Cum poate cineva sa stapaneasca stelele?
- Ale cui sunt ele? raspunse morocanos businessmanul.
- Nu stiu. Ale nimanui.
- Atunci sunt ale mele, deoarece eu m-am gandit cel dintai
la lucrul acesta.
- Si-i de-ajuns?
- Bineinteles. Cand gasesti un diamant, care nu-i al nimanui,
e al tau. Cand gasesti o insula, care nu-i a nimanui, e a ta.
Cand ai cel dintai o idee, o brevetezi: e a ta. Asa ca eu
sunt stapanul stelelor, pentru ca nimeni, inaintea mea, nu
s-a gandit vreodata sa le stapaneasca.
- Asta asa e - zise micul print. Si ce faci cu ele?
- Le administrez. Le socotesc si iar le socotesc - zise
businessmanul. Nu-i deloc usor. Eu insa sunt un om serios!
Micul print nu se multumi cu atat.
- Eu, daca am un fular, pot sa-l pun la gat si sa-l iau cu
mine, Daca am o floare, pot s-o culeg si s-o iau cu mine. Tu
insa nu poti culege stelele.
- Nu, dar pot sa le depun la banca.
- Asta cum adica?
- adica scriu pe o bucata de hartie cate stele am. Si pe
urma, hartia aceasta o incui intr-un sertar.
- Si asta-i tot?
- E de-ajuns!
"Are haz - se gandi micul print. e destul de poetic. nu e
insa prea serios."
Cu privire la lucrurile serioase, micul print avea parerile
lui, foarte deosebite de parerile oamenilor mari.
- Eu - mai zise el - am o floare, pe care o stropesc in
fiecare zi. Am trei vulcani, pe care-i curat in fiecare
saptamana. Caci il curat si pe cel stins. Nu se stie
niciodata. Vulcanii mei au un folos, are un folos si floarea
mea, din faptul ca eu sunt stapanul lor. Tu insa nu le esti
de folos stelelor ...
Businessmanul deschise gura, dar nu gasi nici un raspuns,
iar micul print pleca.
"Oamenii mari, de buna seama, sunt nemaipomenit de ciudati"
- isi spunea el, cu nevinovatie, continuandu-si calatoria.
Capitolul XIV
Cea de a cincea planeta era cu totul neobisnuita. Era
cea mai mica dintre toate. Cuprindea numai atata loc, cat sa
incapa pe ea un felinar si un lampagiu. Micul print nu
izbutea sa inteleaga la ce puteau fi de folos un felinar si-un
lampagiu, undeva, pe cer, pe o planeta fara case si fara de
locuitori. Cu toate acestea, isi spuse:
- Se prea poate ca omul acesta sa fie un nerod. E totusi mai
putin nerod decat regele, decat vanitosul, decat
businessmanul si decat betivul. Munca lui macar are o noima.
Cand isi aprinde felinarul, e ca si cum ar face sa se mai
nasca o stea sau o floare. Cand isi stinge felinarul, isi
adoarme floarea sau steaua. O indeletnicire foarte frumoasa.
Cu adevarat folositoare, de vreme ce-i frumoasa.
Cand ajunse pe planeta, il saluta cuviincios pe lampagiu:
- Buna ziua. De ce stinsesi felinarul?
- Consemnul - raspunse lampagiul. Buna dimineata.
- Adica cum consemnul?
- Adica sa-mi sting felinarul. Buna seara.
Si iar il aprinse.
- Dar de ce l-ai aprins iar?
- Consemnul - raspunse lampagiul. Consemnul e consemn. Buna
dimineata!
Apoi isi stinse felinarul.
Apoi isi sterse fruntea cu o batista cu patratele rosii.
- Am o meserie cumplita. Candva, avea si ea o chibzuiala.
dimineata stingeam, iar seara aprindeam. Imi ramanea restul
zilei, ca sa ma odihnesc, si restul noptii, ca sa dorm ...
- Si pe urma s-a schimbat consemnul?
- Consemnul nu s-a schimbat - zise lampagiul. Tocmai asta e
nenorocirea! De la an la an, planeta s-a invartit din ce in
ce mai repede, iar consemnul nu s-a schimbat!
- Si-atunci? zise micul print.
- Si-atunci, deoarece acum se invarteste o data pe minut, eu
nu mai am nici o clipa de odihna. Aprind si sting o data pe
minut!
- Asta-i nostim! La tine zilele tin un minut!
- Ba nu e nostim deloc - zise lampagiul. A si trecut o luna
de cand stam de vorba.
- O luna?
- Da. Treizeci de minute. Treizeci de zile! Buna seara. Si
iar aprinse felinarul.
Micul print se uita la el si-i era drag de lampagiul acesta
atat de credincios consemnului. Isi aduse aminte de
apusurile de soare, in cautarea carora el insusi se ducea
odinioara, mutandu-se cu scaunul din loc. Vru sa-si ajute
prietenul:
- Stii ... cunosc eu un mijloc prin care sa te odihnesti ori
de cate ori vei vrea ...
- Eu vreau mereu - zise lampagiul.
Caci poti sa fii si credincios si lenes totodata.
Micul print adauga:
- Planeta ta este atat de mica, incat de faci trei salturi,
ai inconjurat-o. N-ai decat sa umbli mai incet, astfel incat
sa fii mereu in soare. Cand ai sa vrei sa te odihnesti,
umbla ... iar ziua are sa tina cat ai sa vrei tu.
- Asta nu-mi ajuta mare lucru - zise lampagiul. ceea ce imi
place mie in viata e sa dorm.
- Nu e chip - zise micul print.
- Nu e chip - zise lampagiul. Buna dimineata.
Si stinse felinarul.
"Pe acesta - isi zise micul print, in vreme ce-ai urma
calatoria mai departe - pe acesta l-ar dispretui toti
ceilalti: regele, vanitosul, betivul si businessmanul. Cu
toate acestea, e singurul care nu mi se pare caraghios.
Poate fiindca se ingrijeste de altceva decat de sine insusi."
Ofta cu parere de rau si isi mai spuse:
- E singurul din care puteam sa-mi fac un prieten. Planeta
lui e insa intr-adevar prea mica. Nu e loc pentru doi insi
...
Lucrul, pe care micul print nu indraznea a si-l marturisi
nici siesi, era ca lui ii parea rau dupa aceasta
binecuvantata planeta, mai cu seama din pricina celor o mie
patru sute patruzeci de apusuri de soare in douazeci si
patru de ore!
Capitolul XV
Cea de a sasea planeta era o planeta de zece ori mai
mare. Traia pe ea un Domn batran, care scria niste carti
uriase.
- Ia te uita! vine un explorator! striga el, cand il zari pe
micul print.
Micul print se aseza la masa, ca sa mai rasufle putin.
Calatorise pana acum atat de mult!
- Dincolo vii? il intreba Domnul cel batran.
- Ce-i cartea asta groasa, zise micul print. Ce faceti
dumneavoastra aici?
- Eu sunt geograf - zise Domnul cel batran.
- Ce este un geograf?
- E un savant, care stie unde se afla marile, fluviile,
orasele, muntii si pustiurile.
- Foarte interesant - zise micul print. In sfarsit, o
meserie adevarata! Si arunca o privire, de jur imprejur, pe
planeta geografului. Nu mai vazuse niciodata o planeta atat
de mareata.
-
E tare frumoasa planeta dumneavoastra! Se gasesc si oceane
pe-aici?
- N-as putea sa stiu - zise geograful.
- Oh! (Micul print era dezamagit.) Dar munti?
- N-as putea sa stiu - zise geograful.
- Dar orase si fluvii si pustiuri?
- Nici asta n-as putea sa stiu - zise geograful.
- Dar dumneavoastra sunteti geograf!
- Intocmai - zise geograful - numai ca eu nu sunt explorator.
Duc mare lipsa de exploratori. Nu geograful e acela care
face numaratoarea oraselor, a fluviilor, a muntilor, a
marilor, a oceanelor si a pustiurilor. Geograful e un om
prea important, ca sa umble el hoinar. El nu-si paraseste
biroul, ci vin exploratorii la el. Le pune intrebari si isi
face insemnari dupa amintirile lor. Iar daca amintirile
vreunuia i se par demne de luat in seama, geograful pune sa
se faca cercetari cu privire la moralitatea exploratorului.
- Asta pentru ce?
- Pentru ca daca un explorator ar minti, in cartile de
geografie s-ar produce catastrofe. Si, de asemeni, daca un
explorator ar bea prea mult.
- Cum asa? intreba micul print.
- Pentru ca betivii vad dublu. Geograful, atunci, ar insemna
doi munti, acolo unde de fapt nu se afla decat unul singur.
- Stiu pe cineva - zise micul print - care ar fi un prost
explorator.
- Se poate. Cum ziceam, daca moralitatea exploratorului pare
multumitoare, se trece la cercetari in legatura cu
descoperirea lui.
- Se duce cineva acolo, ca sa vada?
- Nu. E prea multa bataie de cap. I se cere insa
exploratorului sa aduca probe. Daca, de pilda, e vorba
despre descoperirea unui munte mare, i se cere sa aduca
niste pietre mari.
Deodata, geograful se turbura:
- Ei, dar tu vii de departe! Tu esti un explorator! Fa-mi o
descriere a planetei tale!
- Si geograful, dupa ce isi deschise registrul, isi ascuti
creionul. Povestirile exploratorilor sunt insemnate mai
intai cu creionul. Spre a fi insemnate cu cerneala, se
asteapta pana cand exploratorul vine cu probele.
- Asadar? intreba geograful.
- O! la mine - zise micul print - nu prea ai ce vedea, e loc
putin de tot! Am trei vulcani. Doi vulcani incinsi si un
vulcan stins. Insa nu se stie niciodata.
- Nu se stie niciodata - zise geograful.
- Mai am si o floare.
- Noi nu insemnam florile - zise geograful.
- Cum asa?! E tot ce poate fi mai frumos!
- Pentru ca florile sunt efemere.
- Ce inseamna "efemer"?
- Geografiile - zise geograful - sunt cartile cele mai de
pret dintre toate cartile. Ele nu se invechesc niciodata. Se
intampla foarte rar ca un munte sa-si schimbe locul. Foarte
rar un ocean se goleste de apa. Noi scriem despre lucruri
eterne.
- Dar vulcanii stinsi se pot trezi - il intrerupse micul
print. Ce inseamna "efemer"?
- Noua ni-i totuna daca vulcanii sunt stinsi sau daca sunt
treji - zise geograful. Insemnatate pentru noi are numai
muntele. El nu e schimbator.
- dar ce inseamna "efemer"? starui micul print, care in
viata lui nu renuntase la o intrebare, o data ce-o pusese.
- Inseamna "ceva amenintat sa piara curand".
- Floarea mea e amenintata sa piara curand?
- Bineinteles!
"Floarea mea e efemera - isi zise micul print - si nu are
decat patru spini, ca sa se apere de lume! Iar eu am lasat-o
singura acasa!"
Aceasta a fost cea dintai tresarire a caintei sale. Isi
regasi insa cumpatul:
- Pe unde ma sfatuiti sa mai merg? intreba el.
- Pe planeta Pamant - raspunse geograful. Are o faima buna
...
Si micul print pleca, gandindu-se la floarea lui.
Capitolul XVI
Cea de a saptea planeta a fost, prin urmare, Pamantul.
Pamantul nu e o planeta oarecare! Poti numara pe el o suta
unsprezece regi (fara a-i uita, bineinteles, pe regii negri),
sapte mii de geografi, noua sute de mii de businessmani,
sapte milioane si jumatate de betivi, trei sute unsprezece
milioane de vanitosi, adica vreo doua miliarde de oameni
mari.
Ca sa va puteti face o parere despre intinderea Pamantului,
am sa va spun ca, inainte de nascocirea luminii electrice,
trebuia intretinuta caolo, pe intreg cuprinsul celor sase
continente ale sale, o adevarata armata de patru sute
saizeci si doua de mii cinci sute unsprezece lampagii.
Daca te uitai la el ceva mai de departe, aveai in fata
ochilor o priveliste incantatoare. Miscarile acestei armate
erau diriguite ca acelea ale unui balet, la opera. Venea mai
intai randul lampagiilor din Noua Zeelanda si Australia.
Apoi, dupa ce-si aprindeau felinarele, acestia plecau la
culcare. Intrau atunci in dans, la randul lor, lampagii din
China si din Siberia. Apoi ei se furisau pe nesimtite in
culise. Atunci venea randul lampagiilor din Rusia si din
Indii. Apoi, al celor din Africa si Europa. Apoi, al celor
din America de Sud. Apoi, al celor din America de Nord. Si
niciodata nu stricau randuiala intrarii lor in scena. Era
maret!
Numai lampagiul singurului felinar de la Polul Nord si
confratele sau, cel cu singurul felinar de la Polul Sud,
duceau un trai de trandavie si de nepasare: lucrau de doua
ori pe an.
Capitolul XVII
Cand vrei sa faci o gluma, se intampla sa mai si minti
cate putin. N-am fost nici eu prea cinstit, cand v-am vorbit
de lampagii. Ma tem ca nu cumva aceia, care n-o cunosc,
sa-si faca o parere gresita despre planeta noastra. Oamenii,
pe Pamant ocupa foarte putin loc. Daca cei doua miliarde de
locuitori care impanzesc Pamantul, ar sta in picioare, nitel
inghesuiti, ca la un miting, ei ar incapea cu usurinta intr-o
piata publica de douazeci de mile lungime, pe douazeci de
mile latime. Omenirea ar putea fi ingramadita pe cea mai
marunta insulita din Pacific.
Oamenii mari, de buna seama, nu va vor crede. Isi inchipuie
ca ocupa mult loc. Se socotesc grozavi, ca baobabii. asa ca
sfatuiti-i sa calculeze singuri. Ei nu mai pot de dragul
cifrelor: lucrul acesta le va fi pe plac. Voi insa nu va
pierdeti vremea cu astfel de pedepse scolaresti. E de prisos.
Aveti incredere in mine.
Micul print, asadar, cand ajunse pe Pamant, se mira foarte
mult ca nu vedea pe nimeni. Tocmai incepuse a se teme ca nu
cumva sa fi gresit planeta, cand un inel de culoarea lunei
se misca pe nisip.
-
Buna seara - rosti micul print, intr-un noroc.
- Buna seara - rosti sarpele.
- Pe ce planeta am cazut? intreba micul print.
- Pe Pamant, in Africa - raspunse sarpele.
- Aha! ... Va sa zica nu se afla nimeni pe Pamant?
- Aici e pustiul. In pustiuri nu e nimeni. Pamantul e mare -
zise sarpele.
Micul print se aseza pe o piatra si-si inalta ochii catre
cer:
- Ma intreb - zise el - daca nu cumva stelele sunt luminoase
numai pentru ca astfel fiecare, candva, sa o poata regasi pe-a
lui. Priveste la planeta mea. E chiar deasupra noastra ...
dar cat e de departe!
- E frumoasa - zise sarpele. Ce cauti tu pe-aici?
- Am niste necazuri cu o floare - zise micul print.
- Aha! facu sarpele.
Si tacura amadoi.
- Unde sunt oamenii? vorbi in cele din urma micul print.
Te simti cam singur in pustiu ...
- Singur te simti si printre oameni - zise sarpele.
Micul print il privi indelung.
- Esti un animal ciudat - ii spuse el intr-un tarziu;
subtire ca un deget ...
- Sunt insa mai puternic decat degetul unui rege - zise
sarpele.
Micul print zambi:
-Prea puternic nu esti tu ... n-ai nici macar labe ... nici
macar nu poti calatori ...
- As putea sa te duc mai departe decat o corabie - zise
sarpele.
Se incolaci, ca o bratara de aur, pe glezna micului print:
- Pe acela, pe care-l ating, eu il redau pamantului din care
a iesit - mai zise. Tu insa esti neprihanit si vii de pe o
stea ...
Micul print nu raspunse nimic.
- Mi-e mila de tine, esti atat de plapand pe Pamantul acesta
de granit! As putea sa te ajut intr-o zi, daca-ti pare prea
rau dupa planeta ta. as putea ...
- Oh! Am inteles prea bine ... rosti micul print - dar de ce
vorbesti mereu in enigme?
- Eu pe toate le dezleg - zise sarpele.
Si
tacura amandoi.
Capitolul XVIII
Micul print strabatu pustiul si nu intalni decat o
floare. O floare doar cu trei petale, o floare de nimic.
- Buna ziua - zise micul print.
- Buna ziua - zise floarea.
- Unde sunt oamenii? intreba cuviincios micul print.
Floarea, candva, vazuse trecand o caravana.
Oamenii? Sa tot fie, cred, vreo sase-sapte. Cu ani in urma,
i-am zarit o data ... Nu se stie insa niciodata unde-i poti
gasi. Ii poarta vantul. Ei nu au radacini si asta-i
stinghereste mult.
- Ramai cu bine - rosti micul print.
- Te du cu bine - zise floarea.
Capitolul XIX
Micul print se urca pe un munte inalt. Singurii munti,
pe care ii vazuse el vreodata, erau cei trei vulcani ai lui,
care-i ajungeau doar pana la genunchi.
Iar de vulcanul
stins se folosea ca de un scaunel. "De pe un munte cat
acesta de inalt - isi zise el atunci - am sa vad dintr-o
privire toata planeta si toti
oamenii ..."
Insa nu zari decat colturi de stanca, foarte ascutite.
- Buna ziua - zise micul print intr-un noroc.
- Buna ziua ... Buna ziua ... Buna ziua ... - raspunse
ecoul.
- Cine sunteti voi? zise micul print.
- Cine sunteti voi ... cine sunteti voi ... cine sunteti voi
... - raspunse ecoul.
- Fiti prietenii mei, sunt singur - zise el.
- Sunt singur ... sunt singur ... sunt singur ... - raspunse
ecoul.
"Ce planeta caraghioasa! se gandi el atunci. Numai uscaciune,
numai stanca colturoasa, numai sare. iar oamenii n-au nici
un pic de fantezie. Nu fac altceva decat sa-ngane ceea ce le
spui ... Acasa, eu aveam o floare: vorbea intotdeauna ea
intai ..."
Capitolul XX
Iata insa veni si clipa cand, dupa ce umbla o
vreme-ndelungata prin nisip, pe stanci si prin zapezi, micul
print, intr-un sfarsit, descoperi un drum. Iar drumurile,
toate, duc spre oameni.
- Buna ziua - zise el.
Se afla intr-o gradina de trandafiri infloriti.
- Buna ziua - zisera trandafirii.
Micul print ii privi. toti erau aidoma cu floarea lui.
- Cine sunteti voi? intreba el, inmarmurit.
- Noi suntem trandafirii - zisera trandafirii.
- Vai! facu micul print ...
Si
se simti foarte nefericit. Floarea lui ii povestise ca ea
era, in univers, singura in felul ei. Si iata ca se mai
aflau cinci mii, toate semanand cu ea, intr-o singura
gradina!
"Tare s-ar mai socoti jignita - isi zise el - daca ar vedea
una ca asta ... nu s-ar mai opri din tuse, si s-ar preface
chiar ca moare, ca sa scape de rusine. Iar
eu as fi desigur
nevoit sa ma prefac c-o ingrijesc, pentru ca altminteri, ca
sa ma indurereze si pe mine, s-ar lasa sa moara cu adevarat
..." Apoi isi zise mai departe: "Ma credeam inavutit cu o
floare fara seaman, si iaca ca n-am decat o floare de rand.
Cu asta numai si cu cei trei vulcani, care-mi vin doar pana
la genunchi si dintre care unul e poate stins pe vesnicie,
nu prea sunt un mare print ..."
Si, culcat in
iarba, planse.
Capitolul XXI
Chiar atunci sosi si vulpea:
- Buna ziua - zise vulpea.
- Buna ziua - raspunse cuviincios micul print, care se
intoarse, insa nu vazu pe nimeni.
- Sunt aici - zise glasul sub mar ...
- Cine esti tu? zise micul print. Esti tare frumoasa ...
- Sunt o vulpe - zise vulpea.
- Vino sa te joci cu mine - o pofti micul print. Sunt atat
de trist.
- Nu pot sa ma joc cu tine - zise vulpea. Nu sunt imblanzita.
- A! iarta-ma - rosti micul print.
Insa,
dupa un rastimp de gandire, adauga:
- Ce inseamna "a imblanzi"?
- Nu esti de prin partile locului - zise vulpea - ce cauti
pe-aici?
- Caut oamenii - zise micul print. Ce inseamna "a imblanzi"?
- Oamenii - zise vulpea - au pusti si vaneaza. E foarte
neplacut! Mai cresc si gaini. E sigurul folos de pe urma lor.
Cauti gaini?
- Nu - zise micul print. Caut prieteni. Ce inseamna "a
imblanzi"?
- E un lucru care prea e dat uitarii - zise vulpea. Inseamna
"a-ti crea legaturi" ...
- A-ti crea legaturi?
- Desigur - zise vulpea. Tu nu esti inca pentru mine decat
un baietas, aidoma cu o suta de mii de alti baietasi. Iar eu
am nevoie de tine. Si nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu
sunt pentru tine decat o vulpe, aidoma cu o suta de mii de
alte vulpi.
Dar daca tu ma imblanzesti, vom avea nevoie unul de altul.
Tu vei fi, pentru mine, fara seaman pe lume. Eu voi fi,
pentru tine, fara seaman pe lume ...
- Incep sa inteleg - zise micul print. E undeva o floare ...
mi se pare ca m-a imblanzit ...
- Se prea poate - zise vulpea. Pe Pamant intalnesti tot
soiul de lucruri.
- O! Dar nu e pe Pamant - zise micul print.
Vulpea se arata foarte nedumerita:
- Pe alta planeta?
- Da.
- Pe planeta aceea sunt vanatori?
- Nu.
- Interesant! Dar gaini?
- Nici.
- Nimic nu e desavarsit - suspina vulpea.
Vulpea insa se intorse la gandurile sale:
- Viata mea e vesnic aceeasi. Eu vanez gainile, pe mine ma
vaneaza oamenii. Toate gainile se aseamana intre ele, si
toti oamenii se aseamana intre ei. Asa ca ma cam plictisesc.
Dar daca tu ma imblanzesti, viata mi se va insenina.
Voi cunoaste sunetul unor pasi deosebiti de-al tuturora.
Pasii altora ma fac sa intru sub pamant. Al tau ma va chema
din vizuina, ca o melodie. Si-apoi, priveste! Vezi tu, acolo,
lanurile de grau? Eu nu-mi aduc aminte de nimic. Si asta-i
trist! Tu ai insa parul de culoarea aurului. Va fi, de aceea,
minunat, cand tu ma vei fi imblanzit! Graul, auriu si el,
imi va aminti de tine. Si-mi va fi nespus de draga
murmurarea vantului prin grau ...
Vulpea tacu si se uita indelung la micul print:
-
Te rog ... imblanzeste-ma - zise apoi.
- Bucuros as vrea - raspunse micul print - numai ca nu prea
am timp. Am de cautat prieteni si o multime de lucruri de
cunoscut.
- Nu cunoastem decat ceea ce imblanzim - zise vulpea.
Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Ei cumpara lucruri
de gata, de la negutatori. Cum insa nu exista negutatori de
prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei sa ai un
prieten, imblanzeste-ma!
- Ce trebuie sa fac? zise micul print.
- Trebuie sa ai foarte multa rabdare - raspunse vulpea. La
inceput, te vei aseza ceva mai departe de mine, uite-asa, in
iarba. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei
rosti nici un cuvant. Graiul e izvor de neintelegeri. Insa
vei putea, pe zi ce trece, sa te asezi din ce in ce mai
aproape de mine ...
A doua zi, micul print veni din nou.
- Mult mai frumos era, daca veneai si astazi la aceeasi ora
- zise vulpea. Daca de pilda, vii la ora patru dupa-amiaza,
eu inca de la trei voi incepe sa fiu fericita. Pe masura ce
ora va trece, si mai fericita ma voi simti. La ora patru, ma
vor cuprinde un freamat si o neliniste: voi descoperi cat
pretuieste fericirea! Dar daca vii la voia intamplarii, eu
niciodata nu voi sti la care ceas sa-mi impodobec sufletul.
Ne trebuie rituri.
- Ce-i acela rit? zise micul print.
- E si el ceva cu totul dat uitarii - zise vulpea. E ceea ce
face ca o zi sa se deosebeasca de celelalte zile, o ora, de
celelalte ore. Au un rit, spre pilda, vanatorii mei. Se duc
sa joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi
minunata! Ma plimb si eu, atunci, pana la vie. Daca
vanatorii s-ar duce la joc la voia intamplarii, toate zilele
ar fi la fel, iar eu n-as mai avea vacanta niciodata.
Astfel micul print imblanzi vulpea. Iar cand ora despartirii
fu aproape:
- Vai! zise vulpea ... Am sa plang ...
- Din vina ta - zise micul print - eu nicidecum nu-ti voiam
raul, ci ai vrut sa te-mblanzesc ...
- Asa e - zise vulpea.
- Dar ai sa plangi! zise micul print.
- Asa e - zise vulpea.
- Atunci nu dobandesti nimic din asta!
- Ba dobandesc - zise vulpea - datorita culorii graului.
Apoi adauga:
- Du-te sa mai vezi o data trandafirii. Vei descoperi ca
floarea ta nu are-n lume seaman. Intoarce-te apoi la mine,
spre a-ti lua ramas bun, iar eu iti voi darui o taina.
Micul print se duse sa mai vada o data trandafirii:
- Voi nu semanati intru nimic cu floarea mea, voi inca nu
sunteti nimic - le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a imblanzit,
precum nici voi n-ati imblanzit pe nimeni. Sunteti precum
era si vulpea mea. Nu era decat o vulpe, aidoma cu altele, o
suta de mii. Eu insa mi-am facut din ea un prieten, iar ea
acum nu are-n lume seaman.
Si florile se rusinara.
- Voi sunteti frumoase, dar sunteti desarte - le mai spuse
el. Nimeni n-ar avea de ce sa moara pentru voi. Floarea mea,
fireste, un trecator de rand ar crede ca-i asemeni voua. ea
insa, singura, e mai de pret decat voi toate la un laolalta,
fiindca pe ea am udat-o eu cu stropitoarea. fiindca pe ea am
ocrotit-o eu cu paravanul. Fiindca pentru ea am ucis eu
omizile (in afara doar de cateva, pentru fluturi). Fiindca
pe ea am ascultat-o eu cum se plangea, ori cum se lauda, ori
cateodata chiar si cum tacea.
Fiindca ea e floarea mea.
Si se duse inapoi, la vulpe.
- Ramai cu bine - zise el ...
- Te du cu bine - zise vulpea. Iata care-i taina mea. E
foarte simpla: limpede nu vezi decat cu inima. Ochii nu pot
sa patrunda-n miezul lucrurilor.
- Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor - spuse dupa
dansa micul print, ca sa tina minte.
- Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta sa
fie atat de pretioasa.
- Numai timpul cheltuit cu floarea mea ... facu micul print,
ca sa tina minte.
- Oamenii au dat uitarii adevarul acesta - zise vulpea. Tu
insa nu trebuie sa-l uiti. Devii raspunzator de-a pururi
pentru ceea ce ai imblanzit. Tu esti raspunzator de floarea
ta.
- Eu sunt raspunzator de floarea mea ... spuse dupa dansa
micul print, ca sa tina minte.
Capitolul XXII
- Buna ziua - zise micul print.
- Buna ziua - zise acarul.
- Ce faci aici? zise micul print.
- Triez calatorii in pachete de cate o mie - zise acarul.
Dau drumul trenurilor, care-i poarta cand la dreapta, cand
la stanga.
Si un rapid straluminat, bubuind ca tunetul, cutremura
cabina acelor.
- Sunt tare grabiti - zise micul print. Ce anume cauta?
- Nici chiar omul de la locomotiva nu stie - zise acarul.
Si al doilea rapid straluminat trecu, bubuind, in partea
cealalta.
- Se si intorc? intreba micul print.
- Nu sunt aceeasi - zise acarul. Acestia vin in locul
celorlalti.
- Erau nemultumiti acolo unde se aflau?
- Niciodata nu esti multumit unde te afli - zise acarul.
Si bubui tunetul celui de al treilea rapid straluminat.
- Acestia au pornit in urmarirea calatorilor dintai? intreba
micul print.
- Nu urmaresc nimic - zise acarul. Dorm acolo, inauntru, ori
poate stau si acasa. Numai copiii isi turtesc nasul de
geamuri.
- Numai copiii stiu ce cauta - rosti micul print. Ei isi
cheltuiesc timpul cu o papusa de carpa si ea devine astfel
foarte pretioasa si daca cineva le-o ia, incep sa planga ...
- Ei au noroc - zise acarul.
Capitolul
XXIII
- Buna ziua - zise micul print.
- Buna ziua - zise negutarorul.
Era un negutator de hapuri perfectionate, care potolesc
setea. Inghiti cate unul pe saptamana si nu mai simti nevoia
sa bei.
- Pentru ce le vinzi? zise micul print.
- Aduc o mare economie de timp - zise negutatorul.
Expertii au facut un calcul. Economisesti cincizeci si trei
de minute pe saptamana.
- Si ce poti face cu aceste cincizeci si trei de minute?
- Face fiecare ce vrea ...
"Eu - isi spuse micul print - daca as avea de irosit
cincizeci si trei de minute, as porni in liniste spre o
fantana ..."
Capitolul XXIV
Ne gaseam in cea de-a opta zi, de cand ramasesem in pana
prin pustiu si, in timp ce ascultam cu negutatorul, sorbisem
si cel din urma strop al proviziei mele de apa.
- Vai! - i-am spus micului print - sunt foarte frumoase
amintirile tale, dar eu inca nu mi-am reparat avionul, nu
mai am nimic de baut si as fi la randu-mi fericit, de-as
putea porni in liniste spre o fantana!
- Prietena mea, vulpea ... - zise el.
- Dragul meu baiat, nu mai e vorba de vulpe!
- Cum asa?
- Pentru ca avem sa murim de sete ...
El nu ma intelese, imi raspunse:
- E bine sa ai un prieten, chiar daca e sa mori. Eu, unul,
sunt tare bucuros ca m-am imprietenit cu o vulpe.
"Nu-si da seama de primejdie - mi-am spus. Lui niciodata nu-i
e foame si nici sete. Pentru el e de ajuns un strop de soare
..."
El se uita la mine si-mi raspunse, chiar la ceea ce gandeam:
- Si mie mi-i sete ... sa cautam o fantana ...
Ma incerca o moleseala: n-are nici un rost sa cauti o
fantana, la voia intamplarii, prin pustiul fara de sfarsit.
Cu toate acestea, porniram la drum.
Si merseram astfel ore de-a randul, tacuti, pana cand se
lasa noaptea si incepura sa se-aprinda stelele. Eu le zaream
ca printr-un vis, caci, din pricina setei, ma cuprinsese o
usoara fierbinteala. Cuvintele micului print imi jucau in
minte:
- Adica si tie ti-i sete? l-am intrebat.
El insa nu mi-a dat raspuns la intrebare. Atat a zis:
- Apa mai poate fi buna si pentru suflet.
Nu intelegeam ce vrea sa spuna, dar tacui ... Stiam prea
bine ca nu trebuia sa-i pun intrebari.
Ostenise. Se aseza. M-am asezat si eu alaturi. Si, dupa o
tacere, mi-a mai spus.
- Stelele sunt frumoase, datorita unei flori pe care nimeni
nu o vede ...
Eu i-am raspuns: "De buna seama", si m-am uitat, fara sa mai
spun nimic, la undele nisipului batut de luna.
- E frumos pustiul ... - adauga el.
Si era adevarat. Intotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te
asezi pe o duna de nisip. Nu vezi nimic. Nimic nu se aude.
Si cu toate acestea, ceva straluceste in linistea lui ...
- De aceea e frumos pustiul - zise micul print - fiindca,
undeva, el ascunde o fantana.
Ma uimi ca inteleg deodata aceasta tainica stralucire a
nisipului. Pe vremea cand eram copil, locuiam intr-o casa
straveche si spunea legenda ca acolo s-ar afla ascunsa o
comoara. Bineinteles ca nimeni nu i-a dat de urma niciodata,
poate ca nici n-a cautat-o nimeni. Ea insa fermeca intreaga
casa. Casa mea, in adancul inimii ei, ascundea o taina ...
- Da - i-am spus micului print - fie ca e vorba despre o
casa, fie despre stele sau pustiu, ceea ce le da lor
frumusete ramane nevazut.
- Ma bucur - zise el - ca esti de aceeasi parere cu vulpea
mea.
Cum micul print adormi, il luai in brate si pornii din nou
la drum. Eram induiosat. Mi se parea ca port o gingasa
comoara. Mi se parea chiar ca niciodata pe pamant nu se
aflase ceva mai gingas. Ma uitam, in lumina lunei, la
fruntea-i palida, la ochii lui inchisi, ii priveam suvitele
de par ce-i tremurau in vant si ma gandeam: "Ceea ce vad eu
aici nu e decat o coaja. Lucrul cel mai pretios ramane
nevazut ..."
Cum un suras usor aluneca pe buzele-i intredeschise, m-am
gandit: "Ceea ce ma induioseaza atat de mult la acest mic
print e credinta lui fata de-o floare, e icoana unei flori
ce straluceste inlauntru-i, ca flacara-ntr-o lampa, chiar si
atunci cand doarme ... Si banuiam in el o gingasie si mai
mare. Trebuie sa ocrotim cu grija lampile: orice boare e in
stare sa le stinga.
Si tot mergand asa, am dat, in revarsatul zorilor, peste
fantana.
Capitolul XXV
- Oamenii - zise micul print - se infunda in trenurile
lor rapide, dar nu mai stiu nici ei ce cauta. Asa ca se
framanta si se sucesc de colo-colo ...
Si adauga:
- Nu merita atata osteneala ...
Fantana, pe care o descoperisem noi, nu semana deloc cu
fantanile sahariene. Fantanile sahariene sunt niste simple
gropi sapate in nisip. A noastra era aidoma unei fantani de
tara. Prin partile acelea insa nu se afla nici un sat, iar
mie mi se parea ca visez.
- Ciudat - ii spusei micului print - sunt toate gata
pregatite: scripetele, ciutura si funia ...
El rase, apuca de funie si puse scripetele in miscare. Si
scripetele gemu, asa cum geme o morisca veche, dupa ce
vantul a dormit o vreme-ndelungata.
- I-auzi - zise micul print - noi trezim fantana si ea canta
...
Nu
voiam ca el sa se trudeasca.
- Lasa-ma pe mine - am rostit eu - pentru tine e prea greu.
Am tras afara ciutura, incet, pana-n dreptul ghizdului. Am
asezat-o acolo, cumpanind-o
bine. Cantecul
scripetelui imi dainuia in urechi, iar in apa care tot mai
tremura vedeam cum tremura soarele.
- Mi-e sete de apa aceasta - zise micul print - da-mi sa
beau ...
Iar eu, atunci, am inteles ce cautase!
I-am dus ciutura la gura. El inchise ochii si bau. Era
dulce ca o sarbatoare. Apa aceasta era cu totul altceva
decat o hrana oarecare. Se nascuse din
drumul strabatut
sub stele, din cantecul scripetelui, din truda bratelor mele.
Era precum un dar de buna pentru suflet. Tot asa, pe vremea
cand eram copil, lumina pomului de Craciun, melodia
liturghiei de la miezul noptii si duiosia zambetelor
alcatuiau intreaga stralucire a darului pe care il primeam.
- Oamenii de pe meleagurile tale - zise micul print - cresc
cinci mii de trandafiri intr-o singura gradina ... si tot nu
gasesc ceea ce cauta ...
- Nu gasesc - i-am raspuns eu.
- Si totusi ceea ce cauta ei ar putea fi gasit intr-o
singura floare sau strop de apa ...
- De buna seama - i-am raspuns eu.
Si micul print adauga:
- Ochii insa sunt orbi. Cu inima trebuie sa cauti!
Bausem si eu. Rasuflam usurat. Nisipul, in revarsatul
zorilor, e de culoarea mierei. Culoarea aceea, ca de miere,
ma facea de asemeni fericit. De ce mai trebuia sa fiu
nelinistit ...
- Trebuie sa-ti tii fagaduinta - imi spuse cu blandete micul
print, care din nou se asezase langa mine.
- Ce fagaduinta?
- Stii tu ... o botnita pentru oaia mea ... eu sunt
raspunzator de floarea aceea!
Am scos schitele desenelor din buzunar. Micul print le zari
si zise, razand:
- Baobabii tai seamana cu niste verze ...
- Vai!
Si eu, care eram atat de mandru de baobabii mei!
- Vulpea era ... urechile ... cam seamana cu niste coarne
... si sunt si prea lungi!
Si iarasi rase.
- Esti nedrept, baietas, eu nu ma pricepeam sa desenez nimic
altceva in afara de serpi boa intregi si de serpi boa
spintecati.
- A, da! merge si-asa - zise el - copiii stiu.
Asa ca desenai o botnita. Si dandu-i-o, simtii cum mi se
frange inima.
- Nu inteleg ce ai de gand.
El insa nu-mi raspunse. Rosti:
- Stii, cand am cazut eu pe Pamant ... maine e un an de-atunci
...
Apoi, dupa o tacere, adauga:
- Am cazut pe-aici, pe-aproape ...
Si se imbujora.
Si iarasi, fara sa-nteleg de ce, ma incerca o amaraciune
ciudata. In mine, totusi se isca on intrebare:
- Nu din intamplare, asadar, in dimineata cand te-am
cunoscut, acum opt zile, te plimbai asa, de unul singur, la
mii de leghe departare de orice asezare omeneasca! Te
intorceai la locul caderii?
Micul print se-mbujora din nou.
Iar eu adaugai, sovaitor:
- Poate fiindca maine se implineste anul? ...
Micul print din nou se-mbujora. el niciodata nu raspundea la
intrebari, dar daca te imbujorezi inseamna 'da', nu-i asa?
- Vai! - am rostit eu - mi-i teama ...
Insa el imi spuse:
- Acuma trebuie sa lucrezi. Trebuie sa te intorci la masina
ta. Eu te astept aici. Vino inapoi maine seara ...
Mie, insa, nu-mi trecu nelinistea. Imi aminteam de vulpe. e
primejdie sa mai si plangi putin, daca te-ai lasat imblanzit
...
Capitolul XXVI
In preajma acelei fantani, se aflau ruinele unui vechi
zid de piatra. A doua zi spre seara, pe cand ma inapoiam de
la treburile mele, l-am zarit de departe pe micul meu print,
care sta acolo, sus, cu picioarele atarnande. Si l-am auzit
vorbind:
- Cum adica, nu-ti aduci aminte? zicea el. Nu-i nicidecum
aici!
Fara indoiala, i-a raspuns un glas, de undeva, caci el din
nou s-a-mpotrivit:
- Ba da! Ba da! Ziua e aceasta, dar locul nu-i aici ...
Am mers mai departe, spre zid. Inca nu vedeam, nici n-auzeam
pe nimeni. cu toate acestea, micul print vorbi din nou:
- ... bineinteles. Ai sa vezi de unde incep urmele mele pe
nisip. N-ai decat sa ma astepti acolo. Am sa viu la noapte.
Ma aflam la douazeci de metri departare de zid si inca nu
vedeam nimic.
Micul print mai spuse, dupa o tacere:
- Ai un venin bun? Esti sigur ca n-ai sa ma faci sa sufar
multa vreme?
M-am oprit, cu inima stransa, dar tot nu pricepeam nimic.
- Acuma du-te ... - zise el - vreau sa cobor!
M-am
uitat atunci in jos, la temelia zidului si m-am smuls din
loc. Vedeam acolo, inaltat spre micul print, un sarpe din
aceia galbeni, care te rapun in treizeci de secunde.
cautandu-ma prin buzunar, ca sa-mi scot revolverul, am
inceput sa alerg, insa sarpele, la zgomotul pe care-l faceam,
se lasa usor la vale, pe nisip, scurgandu-se ca o fantana
tasnitoare care moare si fara sa se grabeasca, se furisa
printre pietre, cu un fosnet marunt si metalic.
Am ajuns la zid, abia in clipa cand sa-l prind in brate pe
prostutul meu de print micut, care se facuse alb ca zapada.
- Ce nazbatie mai e si asta? Acuma-mi stai de vorba si cu
serpii!
I-am desfacut nelipsitul fular de aur. L-am udat cu apa pe
la tample si i-am dat sa bea. Si nu ma mai incumetam sa-i
pun nici o intrebare. El, privindu-ma cu ochi patrunzator,
isi petrecu bratele pe dupa gatul meu. Simteam cum ii bate
inima, asemeni unei pasari care moare, cand ai impuscat-o.
Imi vorbi:
- Ma bucur ca ai descoperit ce-i trebuia masinii tale. Vei
putea sa te intorci acasa ...
- Tu de unde stii?
Voisem sa-l instiintez ca, in ciuda tuturor asteptarilor,
izbutisem sa-mi repar avionul!
Nu-mi dadu nici un raspuns la intrebare, ci adauga:
- Astazi ma intorc si eu acasa ...
Pe urma, ganditor:
- E mult mai departe ... e mult mai greu ...
Imi dadeam seama ca se intampla ceva cu totul neobisnuit. Il
strangeam in brate, ca pe un copilas, si-mi parea, cu toate
astea, ca aluneca in jos, ca-ntr-o genune si nu puteam sa
fac nimic ca sa-l opresc.
Avea o privire adanca, pierduta-n departari:
- Am cu mine oaia. Si lada pentru oaie. Si botnita ...
Si surase cu tristete.
Eu asteptai asa, un timp indelungat. Simteam cum se inviora,
incetul cu incetul.
- Ti-a fost frica, puisor ...
Fireste ca-i fusese frica! dar a ras incetisor:
- Diseara o sa-mi fie si mai frica ...
Din nou mi-a dat fiori de gheata simatamantul ca avea sa se
intample ceva de neinlaturat.. Si-am inteles atunci ca
niciodata n-as putea sa ma impac cu gandul n-am sa-l mai aud
razand. Pentru mine, rasul lui era ca o fantana in pustiu.
- Puisor, mai vreau sa te aud razand ...
Dar el mi-a spus:
- La noapte e un an. Steaua mea se va afla atunci chiar
deasupra locului unde-am cazut anul trecut ...
- Nu-i asa, puisor, ca nu-i decat un vis urat povestea ta cu
sarpele si cu intalnirea si cu steaua ...
El insa n-a raspuns la intrebare, ci mi-a spus:
- Lucrul cel mai pretios ramane nevazut ...
- Desigur ...
- La fel e si cu floarea. Daca te-ai indragostit de-o floare
care se gaseste pe o stea, ti-i drag, noaptea, sa te uiti pe
cer. Toate stelele sunt inflorite.
- Desigur ...
- Le fel e si cu apa. Apa din care mi-ai dat tu sa beau era
asemeni unei melodii, datorita scripetelui si funiei ...
ti-aduci aminte ...era buna.
- Desigur ...
- Te vei uita la stele, noaptea. La mine-acasa e prea mic,
ca sa-ti arat unde se afla steaua mea. E mai bine asa.
Pentru tine, oricare dintre stele va fi steaua mea. asa
incat te vei uita cu drag la toate stelele. Toate vor fi
prietene cu tine. Si apoi, as vrea sa-ti fac un dar ...
Din nou a ras.
- Ah! puisor, puisor, imi place cand aud rasul acesta!
- Chiar el va fi darul meu ... va fi asa cum e cu apa ...
-
Ce vrei sa spui?
- Stelele nu sunt la fel pentru toti oamenii. Pentru unii,
cei care calatoresc, stelele sunt calauze. Pentru altii,
sunt numai niste luminite. Savantii vad in ele doar probleme.
Pentru businessmanul meu, erau bucati de aur. Insa toate
stelele acestea nu au grai ... Numai pentru tine stelele vor
fi ca pentru nimeni altul ...
- Ce vrei sa spui?
- Noaptea, cand te vei uita pe cer, fiindca eu voi locui pe
una dintre ele, fiindca pe una dintre ele eu voi rade,
atunci va fi pentru tine ca si cand ar rade toate stelele.
Tu singur vei avea, tu singur, stele care stiu sa rada!
Si-a ras din nou.
- Iar dupa ce-ti va fi trecut durerea (durerea-ntotdeauna
trece), vei fi fericit ca m-ai cunoscut. Vom fi de-a pururi
prieteni. Iti va fi dor sa radem impreuna. Si vei deschide
uneori fereastra, asa, numai de drag ... Iar prietenii tai
se vor mira, vazandu-te ca razi de cate ori te uiti la cer.
Atunci, tu le vei spune: "Da, intotdeauna stelele ma fac sa
rad!" Iar ei te vor crede nebun. Va insemna ca ti-am jucat
un renghi grozav ...
Si-a ras din nou.
- Va fi intocmai ca si cand, in loc de stele, ti-as fi
daruit o sumedenie de clopotei ce stiu sa rada ...
Si-a ras din nou. Pe urma iarasi se facu serios:
- La noapte ... stii ... tu sa nu vii.
- N-am sa ma despart de tine.
- Ti se va parea ca sufar ... nitel se va parea ca mor. Asa
se-ntampla. Nu veni sa vezi, nu merita ...
- N-am sa ma despart de tine.
Dar el era cuprins de-ngrijorare:
- Daca-ti spun aceste lucruri ... e si din pricina sarpelui.
Nu e bine sa te muste ... Serpii sunt ceva rautacios. Ceva
ce poate sa te muste numai din placere ...
- N-am sa ma despart de tine.
Insa ceva il linisti:
- E drept ca pentru a doua muscatura, nu mai au venin ...
In noaptea aceea nu l-am vazut cand a plecat. A fugit pe
nesimtite. Cand am izbutit sa-i dau de urma, mergea intins,
cu pas grabit. Nu mi-a spus decat:
- A! esti aici.
Si m-a luat de mana. Apoi din nou s-a turburat:
- Rau ai facut. Te va indurera. Iti va parea ca am murit,
dar nu va fi adevarat ...
Eu am tacut.
- Intelegi. E prea departe. Nu pot sa car cu mine trupul
acesta. E prea greu.
Eu am tacut.
- Va fi insa ca o coaja veche si parasita. O coaja veche nu
e ceva trist ...
Eu am tacut.
Lui ii cam pieri curajul. Totusi, se mai osteni sa-mi spuna:
- Stii, va fi placut. Eu insumi voi privi la stele. Toate
stelele vor fi niste fantani, cu cate un scripet ruginit.
Toate stelele-mi vor da sa beau ...
Eu am tacut.
- Va fi atat de frumos! Tu vei avea cinci sute de milioane
de clopotei, eu voi avea cinci sute de milioane de fantani
...
Si a tacut si el, deoarece plangea ...
- Am ajuns. Lasa-ma sa fac un pas numai eu singur!
Si s-a asezat, deoarece i se facuse frica.
A mai rostit:
- Stii ... floarea mea ... eu sunt raspunzator de ea. Si e
atat de plapanda! Si atat de nestiutoare! Nu are decat patru
spini, o nimica toata, ca sa se apere de lume ...
M-am asezat si eu, caci nu ma mai tineau picioarele.
El a zis:
- Iata ... Asta e tot ...
A mai sovait putin, apoi s-a ridicat. A facut un pas. Eu
n-am putut sa ma clintesc din loc.
Pe urma, n-a mai fost nimic, decat o fulgerare galbena pe
langa glezna lui. A ramas o clipa nemiscat. N-a tipat. S-a
prabusit incet, precum se prabuseste un copac. Si nici un
zgomot nu s-a auzit, din pricina nisipului.
Capitolul XXVII
Iar
de-atunci au si trecut, desigur, sase ani ... Intamplarea
aceasta n-am ma povestit-o nimanui. Camarazii mei, cand m-au
vazut, au fost nespus de bucurosi ca mai traiam. Eram
indurerat, dar lor le-am spus: "Sunt ostenit" ...
Acum mi-a mai trecut putin. Adica ... nu chiar de tot. Stiu
insa bine ca el s-a-ntors acasa, pe planeta lui, deoarece,
in revarsatul zorilor, nu i-am mai gasit trupul. Nu era un
trup atat de greu ... Si mi-i drag, noaptea, sa ascult
stelele. E ca si cum cinci sute de milioane de clopotei ...
Numai
ca, iata, se petrece un lucru nemaipomenit. Botnitei pe care
i-am desenat-o micului print, am uitat sa-i adaug
legatoare de
piele. N-o fi putut s-o puna niciodata la botul oii sale.
Atunci ma-ntreb: "Oare ce s-a petrecut acolo, pe planeta lui?
Se prea poate ca oaia sa fi mancat floarea ..."
Uneori imi spun: "De buna seama, nu! Micul print, in
fiecare noapte, isi inchide floarea sub clopotu-i de sticla,
ori poate oaia, peste noapte, a iesit din lada
ei pe nesimtite
..." Atunci toti clopoteii se preschimba-n lacrimi! ...
Totul, acolo, e invaluit intr-o adanca taina. Pentru voi,
care de asemeni il iubiti pe micul print, ca si pentru mine,
nimic in univers nu mai ramane cum a fost, daca undeva,
acolo, nu se stie unde, o oaie, pe care n-o cunoastem, a
mancat, da sau nu, un trandafir ... Uitati-va
la cer. Si va-ntrebati: oaia, a mancat ea floarea, da sau
nu? Si veti vedea cum totul se preschimba ... Si
nimeni, dintre oamenii mari, nu va pricepe niciodata ca
lucrul acesta e atat de pretios!
Aceasta este, pentru mine, cea mai frumoasa si cea mai
trista priveliste din lume. E aceeasi priveliste pe care o
vedeti si cu o pagina mai inainte, dar eu am mai desenat-o
inca o data, pentru ca sa vi-o arat mai bine. uitati-va cu
luare-aminte la privelistea aceasta, astfel incat sa fiti
siguri ca o veti recunoaste, daca intr-o zi veti calatori
prin Africa, in pustiu. Si daca veti ajunge sa treceti pe
acolo, va rog din suflet, nu va grabiti, zaboviti putin in
dreptul stelei. Atunci, daca vine la voi un copil, daca rade,
daca are par de aur, daca nu raspunde cand e intrebat, veti
ghici desigur cine e. Fiti buni, atunci! Nu ma lasati sa fiu
atat de trist: scrieti-mi de indata ca s-a-ntors ...
[Data publicării: 08.04.2016]
|